De ce nu-mi plac feministele

Dintotdeauna m-am considerat de partea egalitarianismului (sau, fără englezisme, de partea egalității de facto între sexe, fără ca vreunul dintre sexe să aibă avantaje sau privilegii nefondate în fața celuilalt). Feminismul modern mă lasă rece, în mare pentru că adeptele lui cu care am discutat și/sau pe care le-am citit pe bloguri sau prin cărți afișează o mentalitate de sectă religioasă fundamentalistă, combinată cu misandrie în doze variabile și inevitabilul refren: „Dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră!*”

* Serios. Aș putea să scriu un foileton cu toate epitetele pe care le-am încasat doar pentru că feministele par să urască visceral cuvântul „egalitarian”, pentru că vine (șoc!) de la „egalitate”, iar egalitatea dintre sexe e treaba exclusivă feminismului, iar cei care nu acceptă asta sunt niște bărbați misogini împuțiți (sau, după caz, au internalizat felul de a gândi al unor bărbați misogini împuțiți).

M-am născut femeie și, dacă ar fi să mă iau după feministe…

• privilegiul masculului alb heterosexual creștin e sursa tuturor relelor de pe planetă, iar privilegiul feminin nu există (spoiler: există);
• sunt o victimă perpetuă a societății patriarhale și sunt obiectificată implicit de „privirea masculină” (male gaze);
• câștig mai puțini bani ca un bărbat doar pentru că sunt femeie și nu pentru că bărbatul e mai bine pregătit/are vechime mai mare/își face mai bine treaba/lucrează pur și simplu într-un domeniu mai bănos;
• fat is beautiful, adică sunt frumoasă chiar dacă sunt grasă, deși toate revistele pentru femei îmi spun cum să slăbesc ca să am țâțe/fund/abdomen mișto – dar asta pentru mine, nu ca să atrag un bărbat alb, heterosexual și creștin (deși aceleași reviste sunt pline de sfaturi despre cum s-o fac și pe asta);
• e OK să stau cu țâțele la vedere, iar dacă bărbații se uită e pentru că bărbații sunt porci și nu pentru că eu stau cu țâțele la vedere, că doar n-o fac pentru atenție/pentru că am țâțele mișto, ci pentru că free the nipple!, ș.a.m.d.

Prima problemă: dacă-i repeți femeii ad nauseum că e o victimă, poate o să ajungă să creadă asta chiar dacă în viața ei, ca persoană, nu există nimeni și nimic care s-o victimizeze. Iar dacă-i spui suficient de des că bărbatul alb, heterosexual și creștin e sursa tuturor relelor, poate o să ajungă să urască toți bărbații albi, hete… hai să prescurtăm, deci o să ajungă să urască toți BAHC și o să nege ferm că dinamicile sociale dintre sexe sunt o treabă mult mai complexă decât „el are penis, ea are țâțe și vagin” (spoiler: nu totul se rezumă la ce au oamenii între picioare).

Articolul era prea lung și cerea cel puțin o poză. (Sursă)

Da, misoginismul există. La fel și misandria.

Multe dintre feministele cu care am discutat tind fie să justifice, fie să ignore misandria (e ca misoginismul, doar că împotriva bărbaților). Argumentul lor e că bărbații dețin puterea și că victimele (adică femeile) nu pot, prin definiție, să-și oprime victimizatorii (adică bărbații), pentru că puterea e doar a victimizatorilor și niciodată a victimelor (deja mă doare capul). Număr pe degetele de la o mână feministele pe care le-am văzut să recunoască și să afirme că DA, uneori, bărbatul e victima femeii și nu invers. Ca să nu mai vorbim de misandria instituționalizată și dovedită statistic (în sistemul penal, de exemplu, femeile primesc sentințe mai mici [cu 63% în America] decât bărbații pentru aceleași infracțiuni).

Nu, problemele unuia dintre sexe nu neagă, nu invalidează și nu justifică problemele celuilalt sex (/celorlalte sexe, deși despre hermafrodiți nu prea vorbește nimeni). Totuși, când unul dintre sexe tinde să nege, să invalideze sau să justifice problemele celuilalt sex, avem o problemă. E ca și când ai vedea doi oameni care suferă și, în loc să-i ajuți pe amândoi, i-ai spune primului, arătând spre al doilea: „Da, dar și el suferă!”, iar apoi l-ai ajuta pe al doilea și l-ai lăsa pe primul de izbeliște, în timp ce susții că tu, de fapt, vrei să-i ajuți pe amândoi.

De-asta susțin egalitarianismul, chiar dacă nici măcar nu există încă în DEX.

N-am întâlnit încă niciun egalitarian care să mă înjure așa cum m-au înjurat feministele când le-am zis că eu prefer eticheta de „egalitarian” în locul celei de „feminist” (deși, dacă ar fi să mă iau după feministe, ambele mișcări militează pentru drepturi egale ale ambelor sexe, deci în teorie ar trebui să fie cam același lucru). Egalitarienii nu-s fanatici și nici nu urlă pe Interneți că toți bărbații trebuie să moară (kill all men) sau că sexul cu un bărbat e viol de fiecare dată. Da, ambele exemple sunt extreme, dar dacă feministele se dezic rapid de radfems pentru că „nu toate feministele sunt la fel [ca ele]”, oare de ce le e greu să accepte în schimb faptul că – șoc! – nu toți bărbații sunt la fel?

Nota bene, sunt perfect conștientă că și eu mă fac vinovată de același tip de generalizare când spun că nu-mi plac feministele. Poate-ar trebui să adaug că, de fapt, nu-mi plac marea majoritate a feministelor, dar că există și excepții. Dar, dacă aș face asta, s-ar duce dracu’ și titlul cu iz de clickbait, și ideea de la care am pornit de fapt, anume că feminismul, în sine, e suficient de perisat încât să lase locul egalitarianismului, pentru că ambele sexe sunt discriminate/dezavantajate, funcție de context.

Deja am scris mai mult decât aveam de gând, așa că mă opresc aici. Continuarea, cu altă ocazie. Poate.

Ce-am mai citit: The Walking Dead (comics)

De unde puteți descărca benzile desenate The Walking Dead (în engleză): GetComics | Tudda

Atenție, spoilere din serial mai jos. Nu și din comics, pentru că – spoiler – merită citite.

Am zis de multă vreme că The Walking Dead, serialul, are probleme serioase de logică, începând cu faptul că niște oameni neînarmați, nepregătiți și destul de lălâi altfel și-au făcut o tabără neîngrădită în pădure și s-au mirat apoi când i-au cotropit zombi(i?). Luna trecută* m-am plictisit de infinitele și inevitabilele serii de la Marvel și DC și m-am hotărât să încerc The Walking Dead, benzile desenate, în mare pentru că voiam să văd pe cine-a trăznit Neegan cu bâta în ultimul episod din sezonul 6.

Spre surprinderea mea, povestea m-a prins în așa hal că m-am trezit de câteva ori citind număr după număr la 3-4 dimineața. Și asta nu doar pentru că mai toate numerele se termină în suspans; spre deosebire de serial, care s-a umplut de clișee încă din primul sezon (de la redneckul rasist la femeia abuzată de bă[r]bat și negrul care nu prea are replici, dar e acolo ca să moară oribil la un moment dat), comic-ul e plin de personaje complexe, cu personalități și reacții credibile, care mor după ce și-au îndeplinit rostul și nu când se termină contractul actorului respectiv.

Ah, și benzile desenate sunt mai dark. Mult, mult mai dark.

*N.B.: Am început să scriu postarea asta acum câteva luni.

Ce-mi place la benzile desenate TWD

…e că autorul nu pierde vremea cu tangente inutile și numere în care nu se întâmplă nimic. În loc să lălăie triunghiul amoros Rick – Shane – Lori un sezon și jumătate, de exemplu, Kirkman tranșează rapid problema și povestea trece la chestii mai interesante. Personajele evoluează (sau involuează, după caz); Rick din numărul 50 nu mai seamănă deloc cu Rick din numărul 150, de exemplu, și asta nu doar pentru că și-a schimbat freza.

Kirkman abordează subiecte ca violul, sinuciderea, tortura, canibalismul și crima în feluri mult mai profunde și mai fucked up decât îi permite serialul (care, până una-alta, tot PG-13 rămâne). Câteva momente-cheie sunt destul de sinistre cât să-ți rămână în minte multă vreme după ce le-ai citit (unul fiind chiar cel cu Negan, bâta și ____, de care ziceam mai sus). Nu că aș fi mare fan al scenelor șocante doar de dragul de a fi șocante, deși TWD pică uneori și în capcana asta.

Încă o dată, originalul bate ecranizarea

N-am găsit încă nicio adaptare care să fie mai bună decât cartea, jocul sau banda desenată, după caz (excepție face doar Young Justice, poate, deși – nefiind vorba de o adaptare directă – nu cred că se pune), dar la TWD diferența nu doar că se simte, ci îți urlă în față cu fiecare nouă revelație peste care scenariștii au trecut ca să bage o altă scenă în care una din femei plânge și/sau face o tâmpenie.

Ah, și încă o chestie: în comics nu există niciun personaj principal 100% „bun” sau „rău”, dimpotrivă. Deși unele personaje se comportă uneori în feluri atât de tâmpe că-ți vine să intri în poveste și să le tragi două palme, totul face parte, până la urmă, din natura umană, pe care Kirkman se pricepe de minune să o pună în evidență.

În fine, paginile cu scrisori de la sfârșitul fiecărui număr sunt un deliciu, măcar pentru felul în care Kirkman și echipa fac mișto de trolli, homofobi, SJW-i (sau care-o fi pluralul de la SJW) și ăia care plâng pentru că personajul lor preferat a mierlit-o. Ceea ce se întâmplă destul de des, pentru că titlul e The Walking Dead, nu The Walking Dudes-who-survive-ALL-the-shit.

Merită?

Da. Cică ar fi apărut primul volum (primele volume?) traduse în română, dar având în vedere că majoritatea benzilor desenate americane sunt traduse în română cu copita, recomand cu căldură varianta originală. Aveți linkurile mai sus.

Ce-am mai văzut: Captain America: Civil War

Spoilere. Evident.

Despre ce-i vorba

Pentru că nu puteau folosi povestea din comics (copyright, continuitate, alea-alea), scenariștii au inventat un alt pretext ca să-i facă pe Iron Man și Captain America să se bată.

Ce mi-a plăcut

BUCUREȘTI! Adică scene filmate în București (pe bune, nu cu butaforie și CGI). Ocazie cu care am aflat că Sebastian Stan, actorul care-l joacă pe Bucky, vorbește româna cu mai puțin accent decât mine. Bravo lui. (Apropo, Simkaria… pardon, Sokovia din Age of Ultron nu tot un fel de Românistan se voia să fie?)

Ant-Man a descoperit în sfârșit cum să se facă mare. Cred că asta a fost cea mai tare fază din tot filmul.

Îmi place ideea că există și alți super-eroi (cum e și Spider-Man) pe lângă Avengers, pentru că asta înseamnă că putem vedea și alte personaje noi din comics în filmele următoare fără să trecem prin toată povestea lor de origine. (Sentry, anyone? Cred că Sentry îl bate pe Superman. Poftim, am zis-o.)

Mi se pare mie, sau Tony Stark devine un personaj din ce în ce mai interesant cu fiecare film în care apare?

În sfârșit, un Spider-Man care îi face cinste personajului din comics. (Also, glumele lui Tony Stark despre cât de tânără și atrăgătoare e mătușa May au fost delicioase, pentru că pun pariu că și publicul se gândea la asta).

Black Panther a ieșit mai mișto decât mă așteptam, deși sper sincer că n-au de gând să-l cupleze cu Black Widow la un moment dat. Bonus points pentru că au inclus și o Dora Milaje în film, deși nu i-au spus pe nume.

Ce nu mi-a plăcut

Zemo. Care nu-i succesorul lui Baron Zemo din comics-urile cu Captain America, ci un tip din Sokovia cu ceva antrenament militar care vrea să se răzbune pentru că Avengers i-au omorât familia în Age of Ultron. Atât.

Multe faze de umplutură. Filmul are cam două ore și jumătate (nu recomand să vă cumpărați chestii de băut, altfel s-ar putea să ratați o scenă importantă așteptând la coadă la budă) și multe, multe scene în care două-trei personaje stau și discută. Credeam că am trecut de partea asta după primul Avengers.

Bucky și Cap reușesc să descopere o închisoare subacvatică de maximă securitate la naiba-n praznic, să aterizeze și să neutralizeze un contingent întreg de gărzi de elită ca să-și elibereze prietenii. Cum? N-are a face. Vorbim totuși de un Captain America și de un Winter Soldier dezarmat la propriu, nu de Thor și Hulk. (Apropo, Thor și Hulk unde erau?)

În fine, faza cum că Sharon Carter/Agent 13 ar fi ceva rudă cu Peggy Carter e scoasă din burtă ca să lege cumva Civil War de serialul Agent Carter, deși nu era nevoie, pentru că filmul ar fi fost la fel de bun (poate chiar puțin mai bun) și fără să aibă neapărat (încă) o tipă care să-i pice cu tronc lui Steve. De fapt, personajul lui Sharon Carter în sine nu prea își are rostul, în afara unui discurs care nu face decât să confirme ce știam deja: că Steve e puțin cam căpos și crede că are dreptate chiar și când n-are dreptate.

Recomand?

Da (4/5), deși nu mi s-a părut neapărat cel mai strălucit film din MCU. Poate că personajul în sine, adicătelea Captain America chiar el (ca să parafrazez un geniu contemporan /s), mi se pare destul de plat și insipid față de Captain America din comics.

Ce-am mai văzut: The Wallflower (Yamato Nadeshico Shichi Henge)

Din când în când simt nevoia să mă relaxez cu ceva ușurel, de urmărit între două chestii mai heavy (gen The Walking Dead, Game of Thrones sau chestiile alea de la Marvel la care mă uit doar pentru că sunt de la Marvel, gen Agents of S.H.I.E.L.D.). The Wallflower e un fel de poveste de dragoste (dar nu prea), cu foarte multe faze de râs (deși unele sunt trase de păr urât de tot), câteva momente ceva mai triste (ca să confere totuși un pic de profunzime unor personaje destul de plate altfel) și inevitabila morală din episodul 24 că fiecare femeie e o lady în felul ei (asta după 23 de episoade care spun exact contrariul).

Despre ce-i vorba

Patru băieți frumoși primesc sarcina de a transforma o fată urâțică și pasionată de chestii macabre într-o adevărată lady.

De ce mi-a plăcut

Am râs. Mult. În rest, designul personajelor e interesant și Sunako (personajul principal feminin) e mișto. Mai ales când e Sunako-Sunako și nu chibi-Sunako, care arată amuzant în manga, dar în anime transformarea mogâldeață-femeie fatală (la propriu) și invers e destul de ciudată.

De ce nu mi-a plăcut

Dacă e să facem abstracție de chestiile dubioase (cum ar fi scheleții din dormitor), Sunako e oricum un personaj feminin hiper-tradițional: gătește, spală, calcă, face curat și îi plac toate astea. Cu alte cuvinte, povestea vrea să o transforme pe Sunako din clișeul A (femeia casnică) în clișeul B (femeia-lady, care transpiră parfum de trandafiri și nu înfundă buda niciodată).

Pe de altă parte, cei patru băieți sunt total incapabili să se ocupe de treburile casei și până și spălatul unei simple farfurii devine o chestie de viață și de moarte… Mda. Cred că am trecut de vârsta la care mă amuzam de stereotipul bărbatului incapabil.

Ah, și încă o chestie: fazele gen „Ah, vai mie! Frumusețea mea e un blestem!” mă lasă rece. Nu pot lua în serios o serie, fie ea și de comedie, care încearcă să construiască un fir narativ tragic pe tema asta.

Recomand?

-Ish (3/5), dar feministele radicale ar trebui să se abțină, că unele faze or să vă trigger-uiască grav.

Cutiuța Mariei

El și ea la restaurant. El comandă ceva fancy (se poate să fi fost biftec în sos de vin roșu, dar nu bag mâna-n foc), ea cere cartofi prăjiți și o bere. Vine mâncarea, el își ia cuțitul și furculița aferente, ea servește frumușel cu mâna.

În fix trei virgulă pai’șpe secunde se activează o duduie de la masa de lângă. Obeză, trei lanțuri de aur la gât și ghiuluri pe fiecare deget, inclusiv degetul mare. Știți genul. Își smulge babețica de la gât (efect dramatic), pivotează cu tot cu scaun, ridică sprâncenele (desenate cu creionul maro din penarul copilului, probabil) și zice:

– Ce faci, domnișòra? Cartofii nu se mănâncă cu mâna!

(Vorbește cu un ușor accent unguresc, pe care n-o să-l transcriu de fiecare dată. Vi-l imaginați voi).

Ea – să-i zicem Maria, ca să nu ne încurcăm în pronume – se întoarce încet. Aș vrea să zic că are o jumătate de cartof în colțul gurii, dar adevărul e că l-a mestecat deja. Înghite, zâmbește. Simte ocazia unui trollaj fin.

– Nu, cartofii nu „se” mănâncă, îi răspunde cucoanei cu ghiuluri. Eu îi mănânc.

– La restaurant nu se mănâncă cu mâna, repetă complet neimpresionată duduia.

N-a mușcat momeala. Păcat. Maria mai ia un cartof și întreabă cu gura plină:

– Păi?

– Pentru că nu se mănâncă! repetă duduia, puțin impacientată. Nu-i frumos!

De când era mică, Maria și-a făcut o cutiuță metaforică în care a pus deoparte toate replicile cu iz de paranoia venite de la diverse rude bine-intenționate: „Nu-i frumos!”, „Nu se face!”, „Ce-o să zică lumea?”, ș.a.m.d. E mult mai sănătos așa.

– OK, zice Maria, apoi mai mănâncă un cartof, în timp ce iuby îi zâmbește galeș pe deasupra furculiței (la început îi zicea ironic „iuby”, dar până la urmă așa a rămas).

– Acasă la maică-ta tot așa faci? nu se lasă cucoana.

Undeva prin cutiuța Mariei trebuie să fie și un bilețel pe care scrie: „Acasă la [mă-ta/mică-ta/maică-ta/părinții tăi] tot așa faci?”.

– Îhâm.

– Păi să știi că nu te-a învățat frumos, observă cucoana cu un aer plin de satisfacție, știind bine că odraslele ei sunt bine-crescute și nu s-ar purta niciodată așa de barbaric.

– Îhâm, repetă Maria.

„Iuby” aproape a terminat lupta cu biftecul. Ar râde pe sub mustață dacă ar avea mustață pe sub care să râdă. Maria culege delicat un cartof de pe marginea farfuriei, îl adulmecă și mușcă puțin din vârf. Soțul duduii de la cealaltă masă o trage discret de mânecă și îi atrage umil atenția că i se răcește supa.