El și ea la restaurant. El comandă ceva fancy (se poate să fi fost biftec în sos de vin roșu, dar nu bag mâna-n foc), ea cere cartofi prăjiți și o bere. Vine mâncarea, el își ia cuțitul și furculița aferente, ea servește frumușel cu mâna.
În fix trei virgulă pai’șpe secunde se activează o duduie de la masa de lângă. Obeză, trei lanțuri de aur la gât și ghiuluri pe fiecare deget, inclusiv degetul mare. Știți genul. Își smulge babețica de la gât (efect dramatic), pivotează cu tot cu scaun, ridică sprâncenele (desenate cu creionul maro din penarul copilului, probabil) și zice:
– Ce faci, domnișòra? Cartofii nu se mănâncă cu mâna!
(Vorbește cu un ușor accent unguresc, pe care n-o să-l transcriu de fiecare dată. Vi-l imaginați voi).
Ea – să-i zicem Maria, ca să nu ne încurcăm în pronume – se întoarce încet. Aș vrea să zic că are o jumătate de cartof în colțul gurii, dar adevărul e că l-a mestecat deja. Înghite, zâmbește. Simte ocazia unui trollaj fin.
– Nu, cartofii nu „se” mănâncă, îi răspunde cucoanei cu ghiuluri. Eu îi mănânc.
– La restaurant nu se mănâncă cu mâna, repetă complet neimpresionată duduia.
N-a mușcat momeala. Păcat. Maria mai ia un cartof și întreabă cu gura plină:
– Păi?
– Pentru că nu se mănâncă! repetă duduia, puțin impacientată. Nu-i frumos!
De când era mică, Maria și-a făcut o cutiuță metaforică în care a pus deoparte toate replicile cu iz de paranoia venite de la diverse rude bine-intenționate: „Nu-i frumos!”, „Nu se face!”, „Ce-o să zică lumea?”, ș.a.m.d. E mult mai sănătos așa.
– OK, zice Maria, apoi mai mănâncă un cartof, în timp ce iuby îi zâmbește galeș pe deasupra furculiței (la început îi zicea ironic „iuby”, dar până la urmă așa a rămas).
– Acasă la maică-ta tot așa faci? nu se lasă cucoana.
Undeva prin cutiuța Mariei trebuie să fie și un bilețel pe care scrie: „Acasă la [mă-ta/mică-ta/maică-ta/părinții tăi] tot așa faci?”.
– Îhâm.
– Păi să știi că nu te-a învățat frumos, observă cucoana cu un aer plin de satisfacție, știind bine că odraslele ei sunt bine-crescute și nu s-ar purta niciodată așa de barbaric.
– Îhâm, repetă Maria.
„Iuby” aproape a terminat lupta cu biftecul. Ar râde pe sub mustață dacă ar avea mustață pe sub care să râdă. Maria culege delicat un cartof de pe marginea farfuriei, îl adulmecă și mușcă puțin din vârf. Soțul duduii de la cealaltă masă o trage discret de mânecă și îi atrage umil atenția că i se răcește supa.
fantabulații 