Dintotdeauna m-am considerat de partea egalitarianismului (sau, fără englezisme, de partea egalității de facto între sexe, fără ca vreunul dintre sexe să aibă avantaje sau privilegii nefondate în fața celuilalt). Feminismul modern mă lasă rece, în mare pentru că adeptele lui cu care am discutat și/sau pe care le-am citit pe bloguri sau prin cărți afișează o mentalitate de sectă religioasă fundamentalistă, combinată cu misandrie în doze variabile și inevitabilul refren: „Dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră!*”
* Serios. Aș putea să scriu un foileton cu toate epitetele pe care le-am încasat doar pentru că feministele par să urască visceral cuvântul „egalitarian”, pentru că vine (șoc!) de la „egalitate”, iar egalitatea dintre sexe e treaba exclusivă feminismului, iar cei care nu acceptă asta sunt niște bărbați misogini împuțiți (sau, după caz, au internalizat felul de a gândi al unor bărbați misogini împuțiți).
M-am născut femeie și, dacă ar fi să mă iau după feministe…
- privilegiul masculului alb heterosexual creștin e sursa tuturor relelor de pe planetă, iar privilegiul feminin nu există (spoiler: există);
- sunt o victimă perpetuă a societății patriarhale și sunt obiectificată implicit de „privirea masculină” (male gaze);
- câștig mai puțini bani ca un bărbat doar pentru că sunt femeie și nu pentru că bărbatul e mai bine pregătit/are vechime mai mare/își face mai bine treaba/lucrează pur și simplu într-un domeniu mai bănos;
- fat is beautiful, adică sunt frumoasă chiar dacă sunt grasă, deși toate revistele pentru femei îmi spun cum să slăbesc ca să am țâțe/fund/abdomen mișto – dar asta pentru mine, nu ca să atrag un bărbat alb, heterosexual și creștin (deși aceleași reviste sunt pline de sfaturi despre cum s-o fac și pe asta);
- e OK să stau cu țâțele la vedere, iar dacă bărbații se uită e pentru că bărbații sunt porci și nu pentru că eu stau cu țâțele la vedere, că doar n-o fac pentru atenție/pentru că am țâțele mișto, ci pentru că free the nipple!, ș.a.m.d.
Prima problemă: dacă-i repeți femeii ad nauseum că e o victimă, poate o să ajungă să creadă asta chiar dacă în viața ei, ca persoană, nu există nimeni și nimic care s-o victimizeze. Iar dacă-i spui suficient de des că bărbatul alb, heterosexual și creștin e sursa tuturor relelor, poate o să ajungă să urască toți bărbații albi, hete… hai să prescurtăm, deci o să ajungă să urască toți BAHC și o să nege ferm că dinamicile sociale dintre sexe sunt o treabă mult mai complexă decât „el are penis, ea are țâțe și vagin” (spoiler: nu totul se rezumă la ce au oamenii între picioare).
Da, misoginismul există. La fel și misandria.
Multe dintre feministele cu care am discutat tind fie să justifice, fie să ignore misandria (e ca misoginismul, doar că împotriva bărbaților). Argumentul lor e că bărbații dețin puterea și că victimele (adică femeile) nu pot, prin definiție, să-și oprime victimizatorii (adică bărbații), pentru că puterea e doar a victimizatorilor și niciodată a victimelor (deja mă doare capul). Număr pe degetele de la o mână feministele pe care le-am văzut să recunoască și să afirme că DA, uneori, bărbatul e victima femeii și nu invers. Ca să nu mai vorbim de misandria instituționalizată și dovedită statistic (în sistemul penal, de exemplu, femeile primesc sentințe mai mici [cu 63% în America] decât bărbații pentru aceleași infracțiuni).
Nu, problemele unuia dintre sexe nu neagă, nu invalidează și nu justifică problemele celuilalt sex (/celorlalte sexe, deși despre hermafrodiți nu prea vorbește nimeni). Totuși, când unul dintre sexe tinde să nege, să invalideze sau să justifice problemele celuilalt sex, avem o problemă. E ca și când ai vedea doi oameni care suferă și, în loc să-i ajuți pe amândoi, i-ai spune primului, arătând spre al doilea: „Da, dar și el suferă!”, iar apoi l-ai ajuta pe al doilea și l-ai lăsa pe primul de izbeliște, în timp ce susții că tu, de fapt, vrei să-i ajuți pe amândoi.
De-asta susțin egalitarianismul, chiar dacă nici măcar nu există încă în DEX.
N-am întâlnit încă niciun egalitarian care să mă înjure așa cum m-au înjurat feministele când le-am zis că eu prefer eticheta de „egalitarian” în locul celei de „feminist” (deși, dacă ar fi să mă iau după feministe, ambele mișcări militează pentru drepturi egale ale ambelor sexe, deci în teorie ar trebui să fie cam același lucru). Egalitarienii nu-s fanatici și nici nu urlă pe Interneți că toți bărbații trebuie să moară (kill all men) sau că sexul cu un bărbat e viol de fiecare dată. Da, ambele exemple sunt extreme, dar dacă feministele se dezic rapid de radfems pentru că „nu toate feministele sunt la fel [ca ele]”, oare de ce le e greu să accepte în schimb faptul că – șoc! – nu toți bărbații sunt la fel?
Nota bene, sunt perfect conștientă că și eu mă fac vinovată de același tip de generalizare când spun că nu-mi plac feministele. Poate-ar trebui să adaug că, de fapt, nu-mi plac marea majoritate a feministelor, dar că există și excepții. Dar, dacă aș face asta, s-ar duce dracu’ și titlul cu iz de clickbait, și ideea de la care am pornit de fapt, anume că feminismul, în sine, e suficient de perisat încât să lase locul egalitarianismului, pentru că ambele sexe sunt discriminate/dezavantajate, funcție de context.
Deja am scris mai mult decât aveam de gând, așa că mă opresc aici. Continuarea, cu altă ocazie. Poate.
fantabulații 